Dar cine a fost Dracula cu adevarat?

Cel mai vestit român din Evul Mediu este, fara îndoiala, Vlad Tepes. Numele lui era cunoscut din Imperiul Otoman pâna în spatiul german, fiind subiect al povestirilor de groaza înca din timpul vietii sale. Popularitatea lui a fost reînviata la sfârsitul secolului al XIX-lea prin romanul lui Bram Stoker si astazi datoram filmelor cu Dracula asocierea dintre acest personaj si România.

Vlad Tepes a fost fiul lui Vlad Dracul, domnul Tarii Românesti. Vlad, tatal, fusese primit în Ordinul Dragonului de catre Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, din care cauza i se spunea „Dracul“, de la dragon. Sub numele Dracula sau Draculea, în sensul „al lui Dracul“, era cunoscut de contemporani fiul sau, Vlad, în timp ce turcii îl numeau Tepes, din cauza pedepsei sale preferate – trasul în teapa. La noi s-a încetatenit în traducere româneasca porecla data de turci, Vlad Tepes, în timp ce porecla Dracula, preferata de occidentali, a capatat un alt sens, dat de personajul principal al romanului lui Bram Stoker.

Copilaria si adolescenta si-a trait-o mai mult pe meleaguri straine, prin Transilvania si Ungaria, alaturi de tatal sau, iar dupa ce Vlad Dracul, pus pe tron de Sigismund de Luxemburg, s-a supus sultanului, a petrecut câtiva ani în Imperiul Otoman, ca ostatic. Pâna la preluarea domniei a trait mai mult în afara tarii, ceea ce poate explica politica sa interna. A cunoscut culturi diferite: cea maghiara si germana din Transilvania, cea otomana si poate mai putin pe cea româneasca. Aceste contacte cu medii diverse i-au permis crearea unui concept propriu despre ideea de guvernare.

Justitiar? Mai degraba lider autoritar

Povestirile contemporane despre Vlad Tepes germane, slave sau românesti, au pastrat în memoria timpului câteva actiuni ferme de guvernare. Chiar daca ele sunt transmise într-o formula mai degraba anecdotica, aceste legende medievale ne dezvaluie dimensiunile si principiile programului sau de guvernare: masuri drastice împotriva hotiei (povestile cu negustorii, cu preotii sau cu cupa de aur la izvor); promovarea muncii si pedepsirea lenesilor (povestea sotiei lenese care a fost pedepsita pentru ca nu i-a cusut o camasa suficient de lunga sotului ei); primul program cunoscut de integrare a tiganilor, prin implicarea lor în luptele cu turcii (povestea despre fortarea tiganilor sa lupte cu turcii); primul program cunoscut de igienizare a societatii românesti prin eliminarea fizica a cersetorilor (povestea despre ospatul dat tuturor cersetorilor); desfasurarea unui comert cinstit (povestile despre negustorii straini) si, desigur, fidelizarea boierimii prin pedepsirea drastica a tradatorilor.

Programul coerent de dezvoltare economica este dovedit si de raporturile cu sasii din Transilvania. Acestia se bucurau de privilegii comerciale în Tara Româneasca, care le acordau un regim vamal preferential si libertatea comertului. Conform conceptiei lui Vlad Tepes, trebuia sa se aplice principiul reciprocitatii pentru ca negustorii români din Tara Româneasca sa beneficieze de aceleasi privilegii în Transilvania.

Domnitorul a profitat de implicarea sa în razboiul civil din Ungaria pentru a-si impune punctul de vedere. Dupa moartea regelui Ladislau V Postumul a început în Ungaria un razboi civil între tabara celor care îl sprijineau pe Mathias Corvin, condusa de guvernatorul Mihail Szilagyi, unchiul viitorului rege, si partida fidela habsburgilor, între care si sasii ardeleni. În acest context s-au desfasurat primele expeditii ale lui Vlad Tepes în sudul Transilvaniei pentru fortarea sasilor sa renunte la sprijinirea habsburgilor la tronul Ungariei. Profitând de rolul sau de arbitru, le-a impus sasilor din Brasov principiul reciprocitatii în comertul bilateral, deschizând calea negustorilor români.

Adversar al boierilor? Depinde de situatie

Cele mai mari provocari ale lui Vlad Tepes în politica interna au fost relatia cu boierii si întarirea autoritatii domnesti. Fara sprijinul boierimii niciun domnitor nu putea sa guverneze! Orice os domnesc, adica orice urmas de domn, legitim sau bastard, putea sa aspire la tron. Teoretic, el trebuia sa fie ales de catre tara. Principiul ereditar-electiv al succesiunii la tron a fost aplicat partial, deoarece dupa moartea lui Mircea cel Batrân (1418) au intervenit întotdeauna puterile vecine, Ungaria sau Poarta Otomana, pentru a-si impune un domnitor fidel.

Disputa dintre cele doua puteri suzerane a alimentat anarhia din Tara Româneasca, deoarece s-au format diverse partide boieresti, care, adesea, se regrupau în jurul unui pretendent la tron în momentul în care erau nemultumiti de domnitorul în functie. Astfel, rolul boierimii era fundamental în guvernarea tarii, ea putând sa încline balanta în favoarea unuia sau altuia dintre pretendentii la domnie. Boierii aveau puterea economica, fiind principalii proprietari de mosii, precum si puterea militara, prin cetele boieresti care erau o componenta importanta în oastea tarii. Domnitorul nu putea sa guverneze fara sprijinul boierilor. Însa putea sa îi acuze de hiclenie, adica de tradare, si astfel sa îi execute si sa le confiste averile.

Vlad Tepes stia foarte bine rolul boierilor în guvernarea tarii si era constient de necesitatea fidelizarii lor. Mai avusese experienta unei scurte domnii în 1448, când urcase pe tron cu sprijinul turcilor, în timpul în care domnitorul Vladislav al II-lea participa la batalia de la Kossovopolje, în 1448, alaturi de Iancu de Hunedoara. A fost o domnie efemera din cauza lipsei unui sprijin ferm din partea tarii. La întoarcerea din campania militara Vladislav l-a alungat fara mare greutate din Tara Româneasca. Acelasi pericol al pierderii tronului plana asupra lui Vlad Tepes si dupa urcarea pe tron, în 1456.

Vlad Tepes a optat pentru o domnie autoritara, în care pozitia domnului sa primeze în fata boierimii. Nu a pregetat sa îi pedepseasca pe tradatori, inclusiv pe cei din familia domneasca, pentru a elimina pericolul formarii unui nucleu partizan în jurul unui pretendent. Orice banuiala de tradare inducea rapid la acuzarea celui banuit si pedepsirea sa, de obicei cu tragerea în teapa si confiscarea averii.

Cum îsi fideliza armata? Permitând jaful

Pentru succesul igienizarii clasei politice, adica a boierimii, pe lânga înfricosarea ei, avea nevoie si de sprijinul ostirii sale. Campaniile de jaf în Transilvania, care oficial aveau rolul de a-i aduce pe sasi în tabara lui Mathias Corvin, apoi de a-i pedepsi pe acestia si pe românii din Fagaras si Amlas pentru sprijinirea pretendentului Dan, i-au întarit lui Vlad Tepes autoritatea prin fidelizarea ostirii. Orice razboi în epoca medievala însemna jefuirea celor învinsi. Atât povestirile medievale, cât si documentele de epoca au consemnat jefuirea regiunilor atacate în campaniile din sudul Transilvaniei.

Beneficiarii acestor jafuri erau ostenii lui Vlad Tepes, care puteau astfel sa se bucure ca domnul îi conducea în campanii victorioase. La fel a procedat si în campaniile antiotomane din sudul Dunarii din 1461-1462, când, pe lânga numarul mare al turcilor ucisi, izvoarele consemneaza pradarea satelor si oraselor prin care a trecut oastea lui Vlad Tepes.

Se voia respectat în Europa

Desigur ca aspectul cel mai important al domniei lui Vlad Tepes este politica sa externa, care nu trebuie redusa doar la campaniile militare. El a trait ca refugiat politic sau ostatic multi ani în ambele tari suzerane, în Ungaria si în Imperiul Otoman. Astfel, el a constientizat foarte bine statutul Tarii Românesti si pozitia domnului ei pe plan international. Nu degeaba s-a straduit el sa se impuna în fata solilor straini ca un principe care trebuie sa fie tratat cu respectul cuvenit. Legendele consemneaza anecdotic mai multe actiuni în acest sens. Este demn de remarcat faptul ca întotdeauna el se numeste „mare stapânitor“, comparabil ca rang si pozitie cu ceilalti mari stapânitori! Un sol al regelui Mathias Corvin este onorat cu multe daruri deoarece a stiut sa vorbeasca potrivit si i-a aratat respectul cuvenit.

Potrivit legendei, Tepes i-ar fi spus: „Tu într-adevar poti sa umbli în solie de la stapânitorii cei mari, la alti stapânitori mari, pentru ca esti învatat de stapânitorul tau cum sa vorbesti cu stapânitorii cei mari. Altii însa sa nu îndrazneasca, ci mai întâi vor fi învatati cum sa stea de vorba cu stapânitorii cei mari“ (Ioan Stavarus, Povestiri medievale despre Vlad Tepes – Draculea. Studiu critic si antologie, editia a II-a revazuta, Editura Univers, Bucuresti, 1993, p. 137-138). Este o egalitate la care a aspirat în ciuda statutului international al Tarii Românesti.

Dusman al turcilor? Doar când avea interesul

Situata între Imperiul Otoman si regatul Ungariei, Tara Româneasca a avut rolul unui stat tampon între cele doua puteri. Aceasta pozitie i-a fost favorabila atâta timp cât cele doua puteri erau într-un oarecare echilibru politic si militar.

Ungaria a jucat rolul de factor de echilibru în regiune, rol dovedit de efectele disparitiei sale dupa batalia de la Mohacs, din 1526. Atât regele Ungariei, cât si sultanul otoman pretindeau rolul de suzerani ai domnilor Tarii Românesti. Aceasta suzeranitate se manifesta în primul rând prin impunerea unui domnitor care „asculta“, adica era credincios. În functie de interesele lor în Tara Româneasca, precum si de preponderenta militara a uneia sau a alteia dintre cele doua puteri în bazinul Dunarii de Jos, domnitorul era pus fie de turci, fie de unguri.

În perioadele de pace dintre cele doua puteri era acceptat oficial un regim al dublei suzeranitati. Potrivit tratatelor de pace, domnitorul român trebuia sa asculte si sa plateasca tribut sultanului si, în acelasi timp, sa asculte de regele Ungariei. De fapt, acest regim al dublei suzeranitati functiona neoficial si în cea mai mare parte a perioadelor de conflict între cele doua puteri (exceptând perioadele în care conflictul militar se desfasura în Tara Româneasca sau în imediata ei vecinatate).

Aproape întotdeauna domnul pus în functie de turci se straduia sa depuna sau sa promita omagiul fata de regele Ungariei prin intermediul unei solii secrete. La fel, domnitorul instalat de unguri cauta sa aiba relatii bune cu turcii acceptând plata tributului.

În vara anului 1456, Vlad Tepes a urcat pentru a doua oara pe tron, de aceasta data cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, care pregatea cruciada antiotomana de la Belgrad. Înca de prin 1452 Vlad era tinut de Iancu în sudul Transilvaniei ca element de presiune asupra domnitorului Vladislav al II-lea. Momentul mult asteptat a venit cu ocazia conflictului deschis cu turcii, deoarece Iancu dorea sa îsi asigure flancul estic. Instalat de Iancu de Hunedoara, Vlad Tepes se recunostea vasal al regelui Ungariei, Ladislau V Postumul. Dupa moartea marelui capitan la sfârsitul lui august 1456, rapus de ciuma dupa victoria asupra turcilor, Tepes s-a reorientat catre relatii tributare cu Imperiul Otoman. Cel putin în 1457 si 1458 el a mers personal la sultan sa i se închine si sa predea tributul.

Un important pion în cruciada Papei

Situatia s-a schimbat radical în 1459. Conflictul nu s-a deschis imediat. Domnitorul a motivat întârzierea platii tributului prin pagubele produse de razboaiele cu sasii si ungurii din Transilvania si a amânat închinarea personala invocând riscul de a fi înlocuit din domnie de pretendentii sprijiniti de Ungaria în timpul unei eventuale calatorii.

De fapt, în 1459, resturile despotatului sârb au fost cucerite de catre turci, care au transformat Serbia în pasalâc. Acest episod a marcat puternic boierimea munteana, care se temea de urmari similare pentru Tara Româneasca. Pasalâcul însemna pierderea tuturor privilegiilor si averilor boieresti. Aceasta teama i-a adunat pe boieri în jurul lui Vlad Tepes si împreuna au decis lupta antiotomana!

Era în acel moment un context favorabil pe plan international, care le conferea sustinatorilor luptei antiotomane o oarecare siguranta. La Mantova, Papa Pius al II-lea a planuit organizarea unei ample cruciade antiotomane, în care un rol important îi revenea Ungariei conduse de tânarul rege Mathias Corvin.

Daca transformarea Serbiei în pasalâc si pericolul similar pentru Tara Româneasca au ridicat problema raporturilor viitoare cu Poarta, planul de cruciada de la Mantova a fost factorul decisiv pentru Vlad Tepes si boierii sai. Trebuie retinut faptul ca, la fel ca si în cazul altor domnitori români care au luptat cu turcii, contextul international favorabil i-a antrenat pe români în lupta antiotomana. Este o falsa si permanenta teorie în istoriografia noastra potrivit careia românii au luptat singuri cu turcii si au aparat Europa.

Potentialul militar al Tarii Românesti era prea redus pentru a putea face fata singura pericolului otoman pe termen mediu si lung. Iar Vlad Tepes si boierii sai erau constienti de acest potential.
Campania din sudul Dunarii din iarna 1461-1462 era un act integrat cruciadei planuite la Mantova. În primul rând, se urmarea slabirea liniei defensive otomane de pe linia Dunarii, fiind distruse cele mai multe puncte de trecere a Dunarii. Pe de alta parte,  jefuirea regiunilor sud-dunarene de catre oastea lui Vlad Tepes le oferea ostenilor o plata anticipata pentru greul ce urma sa vina.

Este impresionant inventarul riguros al turcilor ucisi în aceasta campanie: 23.884. Era tinuta evidenta pe fiecare sat sau oras pârjolit de oastea munteana! La 11 februarie 1462, Vlad Tepes îl informa pe suzeranul sau, regele Ungariei, Mathias Corvin, despre succesul campaniei sale si îi trimitea un catastif cu numarul celor ucisi. Ecoul a fost impresionant la curtea de la Buda, daca un functionar de rang inferior de la trezoreria maghiara a considerat necesar sa îl informeze pe un perceptor de dari dintr-un comitat din nordul Ungariei ca voievodul Dracula a ucis 24.000 de ­turci (Arhivele Nationale Maghiare, DL 70267).

Desigur ca cel mai impresionant moment din luptele cu turcii îl reprezinta atacul de noapte asupra taberei otomane din iunie 1462. Dupa cum domnitorul anticipase, turcii au venit sa îl pedepseasca pentru actiunile sale. Însusi sultanul Mahomed, cuceritorul Constantinopolelui, era în fruntea unei armate numeroase, probabil de circa 100.000 de turci cu tot cu personalul auxiliar. Au fost mai multe confruntari marunte deoarece Vlad a evitat o ciocnire directa, fiind constient ca nu ar putea face fata cu cei 25-30.000 de osteni ai sai.

Într-o noapte, a atacat tabara otomana deghizat, împreuna cu câteva mii de osteni ai sai, în soldati ­turci, cu scopul de a-l ucide pe sultan. Ideea nu este originala. În urma cu sapte decenii, în 1389, un soldat sârb l-a asasinat pe sultan la Kossovopolje într-o actiune nocturna. Românii au ratat cortul sultanului, dar au semanat destula panica încât câteva mii de turci sa piara în acest atac curajos.

Facând jocul turcilor, Stefan cel Mare îl ataca pe Tepes

În aceeasi perioada de timp, în care sultanul ocupa o parte a Tarii Românesti, Tara Româneasca suferea un alt atac la cetatea Chilia chiar din partea Moldovei lui Stefan cel Mare. Cetatea Chilia avea o garnizoana maghiara si munteana înca din timpul lui Iancu de Hunedoara. Stefan cel Mare, în alianta cu turcii, a atacat cetatea Chilia, un important nod comercial care aducea venituri mari în vistieria celui care o stapânea. Moldovenii au atacat pe uscat, în timp ce corabiile otomane au atacat pe mare, însa fara succes. Nu are rost sa îi cautam scuze lui Stefan cel Mare, care a uitat ca Vlad Tepes l-a ajutat în 1457 sa urce pe tron si l-a atacat exact când acesta era la cea mai mare ananghie. Cei care vorbesc aiurea despre unitate medievala româneasca ar trebui sa nu uite acest episod, ca multe altele în care muntenii si moldovenii se casapeau ori de câte ori aveau ocazia!

Dupa insuccesul asupra Chiliei, Stefan a intentionat sa intre cu oastea sa în zona Buzaului, unde putea sa faca jonctiunea cu turcii. Însa Vlad a reusit sa înlature pericolul printr-un efort militar fenomenal, în care talentul sau de strateg militar a fost însotit de fidelitatea supusilor sai. Sultanul a plecat din Tara Româneasca fara sa o cucereasca. A lasat în schimb o unealta care i-a adus tara la supunere fara un prea mare efort militar.

Boierii se reorienteaza politic spre Radu cel Frumos

În suita sultanului s-a aflat fratele mai mic al lui Vlad, Radu cel Frumos. Prezenta lui a fost un indicator sigur pentru boierime ca sultanul nu intentioneaza sa transforme Tara Româneasca în pasalâc, ci doar sa îl schimbe pe domnitor. Treptat, boierimea munteana a trecut de partea lui Radu cel Frumos, care s-a dovedit un diplomat mai abil decât fratele sau, Vlad Tepes, mai priceput în arta militara.

Radu cel Frumos i-a atras pe boieri de partea sa si, mai mult, a început negocieri cu ardelenii, ca regele Mathias Corvin sa îl recunoasca pe tronul Tarii Românesti. Deja la 15 august 1462, vicecomitele secuilor le cerea brasovenilor sa respecte pacea încheiata cu Radu, domnul Tarii Românesti. Parasit de boieri, înconjurat doar de câtiva credinciosi, Vlad Tepes s-a refugiat în Transilvania în asteptarea lui Mathias Corvin, regele Ungariei.

Oastea maghiara avea obiceiul sa se mobilizeze doar la începutul lunii septembrie, din care cauza efortul militar al lui Vlad a fost sustinut doar de trupe reduse numeric, trimise probabil din secuime sau dintre ardeleni pâna la mobilizarea cea mare. Regele Mathias s-a aflat în sudul Transilvaniei, în apropierea Tarii Românesti, circa doua luni – octombrie-noiembrie 1462. Înca la 11 noiembrie oastea transilvana de sub conducerea voievodului se afla în preajma regelui pentru razboiul care era planuit în Tara Româneasca. Un razboi care nu a mai avut loc, în ciuda pompei si propagandei cu care a început.

Demersurile diplomatice ale lui Radu cel Frumos au avut succes datorita mijlocirii dusmanilor lui Vlad Tepes, negustorii brasoveni, afectati de politica lui comerciala si de jafurile din anii trecuti.
Faptul ca Mathias a stat doua luni în sudul Transilvaniei împreuna cu o armata numeroasa sugereaza intentiile belicoase, însa neentuziaste, ale tânarului rege. Nemaifiind oaste turceasca în Tara Româneasca, pericolul imediat pentru Ungaria a disparut.

Atentia regelui era atrasa spre alte evenimente din Austria, unde, la Viena, inamicul sau si pretendentul la coroana maghiara, Frederic de Habsburg, se confrunta cu rascoala vienezilor. Mathias înca nu era încoronat cu coroana oficiala a regatului, care era în posesia habsburgilor, ceea ce putea determina contestari ale legitimitatii sale printre nobilii maghiari.

Victima a manipularii si 12 ani de temnita

Dusmanii lui Vlad au ticluit o scrisoare a acestuia catre sultan, care a fost interceptata de oamenii regelui. Potrivit acestei scrisori, Vlad îi promitea credinta lui Mahomed si se oferea sa îl ajute la cucerirea Transilvaniei. Scrisoarea a fost invocata ca pretext pentru arestarea lui Vlad, petrecuta, foarte ciudat, la granita Tarii Românesti, când ar fi trebuit sa înceapa campania militara.

Acuzat de tradare, voievodul nostru a fost arestat si închis aproape 12 ani la Visegrad, resedinta regala pe Dunare situata la nord de Buda. Regele Mathias Corvin l-a recunoscut pe tronul Tarii Românesti pe Radu cel Frumos, care a domnit 11 ani fara sa fie deranjat de catre cele doua mari puteri suzerane. Practic, s-a exercitat din nou regimul dublei suzeranitati.

Dupa eliberarea sa, în 1474, Vlad Tepes a condus câteva campanii militare maghiare în Bosnia împotriva turcilor. Dupa o promisiune de a fi pus pe tron în 1475 nerealizata, abia în 1476, în contextul razboaielor cu turcii conduse de Stefan cel Mare, devenit între timp si el vasal al regelui maghiar Mathias Corvin, Vlad Tepes a ajuns din nou domnitor pentru scurt timp. Nu s-a bucurat de sprijinul boierimii, care nu uitase domnia sa autoritara si, dupa cum ne spun cronicarii straini, a fost rapus de ai sai.

A fost un sadic? Depinde cine povesteste

Vlad Tepes a intrat în legenda înca din timpul vietii sale. Exista mai multe povestiri germane si slave, precum si legende românesti, dintre care unele cu subiecte comune. Povestirile germane au pus accentul pe cruzimea domnitorului. Istoricii sustin ca aceste povestiri au fost raspândite intentionat de catre sasi si de Mathias Corvin pentru a se justifica astfel arestarea acestuia si stoparea cruciadei.

Daca suntem adeptii teoriilor complotiste putem sa acceptam si aceasta explicatie. Însa nu trebuie sa uitam mijlocul prin care aceste povestiri se raspândesc si nici sa neglijam publicul care le asculta. Daca astazi spunem bancuri la un foc de tabara, sa admitem ca în Evul Mediu acest gen de povesti cu grozavii erau predilecte pentru cei care însufleteau atmosfera la hanurile de la rascruci de drumuri.

Cu cât grozaviile erau mai mari, cu atât atentia celor din jur era mai captata si probabil ca rasplata, un pahar de bautura, era mai usor de primit. Iar fiecare povestitor mai adauga câte ceva de la el pentru a mari farmecul povestirii. Un mecanism simplu de difuzare a povestirilor medievale, pe care noi însa îl uitam azi, orbiti de teoriile complotiste.

Primii care au raspândit aceste povestiri au fost negustorii sasi care plecau pâna departe cu negotul lor. Povestirile erau raspândite în Ungaria si în spatiul german. Mathias Corvin le-a folosit pentru a se justifica în fata Papei si i le-a comunicat si lui în scris. Dar scribii lui le-au preluat din mediul în care circulau, probabil chiar la Curtea de la Buda. Oricum, era un prizonier de seama în castelul regal din Visegrad!

Vlad Tepes a ramas în imaginarul nostru ca un model de sef de stat prin actiunile sale ferme de guvernare si igienizare a societatii. Desigur, i-am acordat un rol esential în pleiada luptatorilor antiotomani, desprinzându-l, ca de obicei, din contextul international. În ciuda cartilor scrise despre el, ramâne înca loc destul pentru tratarea corecta a locului sau în istorie.

Marius Diaconescu  este lector doctor universitar la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti. A publicat numeroase studii si carti, consultând arhive din Austria, Polonia, Ungaria si Vatican.

De la Vlad Tepes la Dracula

Binecunoscutul roman Dracula, scris de Bram Stocker este un roman de fictiune care a starnit controverse inca de la lansare. Laitmotivul acestui roman a ramas in istorie ca sursa de inspiratie pentru nenumarate carti si ecranizari care aveau ca protagonist personajul Dracula.

De-alungul timpului vechile legende despre Vlad Tepes s-au impletit cu povestea lui Dracula si au dat nastere unei intregi serii de povesti, unii spun fantastice, altii spun bazate pe fapte reale, despre viata lui Vlad Tepes - Dracula.

In istoria moderna, Cetatea Poienari din comuna Arefu a ramas ca un punct de atractie turistica. An de an aici vin turisti dornici sa vada unde a locuit printul insetat de sange, Dracula. Impatitimitii fenomenelor paranormale spun ca acest loc este un loc intesat de spiritele indurerate ale boierilor care au fost siluiti sa munceasca la construirea acestei cetati cu mainile goale.

Comentarii

Scrie-ne parerea ta